Comuna CRUCEA judeţul CONSTANŢA
MONOGRAFIE

Capitolul II - Istoria

1. Zona în context istoric din antichitate până în epoca modernă

Vizualizează imaginea mărită
Monumentul eroilor 1

Situată în centrul Dobrogei, comuna Crucea va fi analizată cu privire la trecutul său istoric, în contextul mai larg al dovezilor scrise şi nescrise ale acestor ţinuturi.

Cercetările arheologice şi speologice efectuate în Dobrogea, au dovedit prezenţa omului pe aceste meleaguri încă din paleoliticul mijlociu (100.000 - 35.000 î.Hr.).

Până la această dată nu au fost găsite urme fosilifere ale omului paleolitic, dar cu siguranţă acestea există, de vreme ce au fost găsite unelte de piatră cioplită alături de elemente de faună şi floră folosite de el. Stau mărturie în acest sens descoperirile de pe Valea Casimcei, în peşterile „La Izvor” în satul Cheia şi „La Adam” lângă Târguşor. La acestea amintim cele descoperite la Saligny, Peştera şi Satu Nou.

Din perioada neolitică există descoperirile de la Cernavodă, Ceamurlia de Jos, Gura Dobrogei şi Istria. Purtătorii culturii „Hamangia”, caracteristică neoliticului în Dobrogea, au creat magistralul cuplu de statui „Gânditorul” şi „Femeia”, descoperite într-un mormânt la Cernavodă. Cea mai de seamă mărturie din neolitic este ceramica din care se făceau vase de forme şi mărimi diferite în funcţie de întrebuinţarea lor, prepararea hranei, păstrarea apei etc.2

Vizualizează imaginea mărită
Habitatul dobrogean
în paleolitic şi neolitic 3
 
Vizualizează imaginea mărită
Habitatul dobrogean
în epoca bronzului
şi epoca fierului 3
Vizualizează imaginea mărită
Habitatul dobrogean
în sec. I-III 3
 

în intervalul 1800 - 800 î.Hr. metalurgia bronzului, originară din orient, pătrunde spre ţinutul carpato-dunărean prin sud-est (Dobrogea)4. în această perioadă se definitivează indoeuropenizarea triburilor carpato-dunărene din care, peste un mileniu se vor desprinde geto-dacii, a căror evoluţie în epoca fierului (800 î.Hr. - sec. I d.Hr.) va fi influenţată de relaţiile cu cetăţile greceşti întemeiate pe ţărmul dobrogean, Histria (657/656 î.Hr.)5, Tomis şi Callatis în a doua jumătate a sec VI î.Hr.

Zona în discuţie, străbătută de valea pârâului Băltăgeşti (Dunărea, Boasgic) cu afluenţi dinspre vetrele satelor Gălbiori şi Stupina, precum şi pădurile de odinioară, a favorizat dezvoltarea unor aşezări omeneşti, încă din preistorie.

După cum am amintit, dovezile arheologice din aşezările Târguşor, Casimcea, Pantelimon, Topalu, limitrofe zonei, atestă existenţa omului pe aceste meleaguri, din paleoliticul mijlociu, neolitic, epoca elenistică, epoca romană şi în continuare, fără întrerupere, până în prezent.

Cercetările istorice conexează istoria geţilor din dreapta Dunării cu evoluţia neamurilor tracice din sud, cu oraşele colonii greceşti de la Marea Neagră, dar şi cu triburile nomade şi seminomade ale sciţilor din zonele de stepă nord-pontice.

Legăturile geţilor cu sciţii sunt consemnate de istoricul grec Tucidide, care afirmă că „geţii se învecinează cu sciţii, au aceleaşi arme şi sunt toţi arcaşi călări”6.

Vizualizează imaginea mărită
Statuie traco-scitică
descoperită la Stupina 7

Dovezi directe privind legătura directă a geţilor cu sciţii au fost evidenţiate din punct de vedere arheologic pe teritoriul comunei.

Astfel, în anul 1957, la circa 1 km de satul Stupina, pe dealul numit de localnici „muntele cu var” (datorită pietrei de calcar foarte moale) a fost descoperită o statuie de origine traco- scitică. Relicva a fost datată de arheologici ca fiind din sec. V î.Hr.

Lucrată în granit, statuia este o reprezentare schematică a unui luptător cu aspect grotesc, cel mai probabil un şef de trib şi după cum apreciază A.D. Alexandrescu „statuia a fost aşezată pe osemintele acestuia (şef de trib) în mormântul tumular"8.

Pe forma ovoidală a statuii se disting trăsături anatomice, sub centură apare un topor de luptă, iar pe şoldul din dreapta se distinge cunoscutul pumnal „akinakes".

Vizualizează imaginea mărită
Monede histriene cu roată 9

Legăturile băştinaşilor cu lumea greacă sunt relevate de descoperirile arheologice, care atestă pătrunderea mărfurilor greceşti pe teritoriile limesului dunărean, pe Dunăre. Mărturie, în acest sens, stau cele trei monede histriene de bronz cu roată, descoperite la Stupina, spre Capidava.

Tot la Stupina, cu ocazia unor săpături pentru irigaţii s-au recoltat mai multe fragmente de vase getice şi fragmente de „kantharos” grecesc.

Urmărind vechile drumuri comerciale care legau cetăţile greceşti cu Dunărea şi cu râurile care se varsă în marele fluviu, se poate afirma că pe aceste căi era un „du-te vino” al păstorilor carpatici, iar aici în Dobrogea sunt semnalate aşezările getice de la Stupina, Topalu, Capidava, Dunărea şi Seimeni 10. In relaţiile cu geţii, cetăţile greceşti luau de la aceştia cantităţi însemnate de grâu pe care le trimiteau în Grecia. Oratorul Demostene, în discursul său împotriva lui Leptines, arăta că, „cantitatea de grâu adusă de noi din Pont este mai mare decât tot ceea ce vine din celelalte porturi comerciale (în sec. V îHr)” 11.

Vechiul drum antic care traversa Dobrogea, de la Capidava, prin Ulmetum (Pantelimon), spre Histria, trecea prin Stupina, unde s-a identificat o aşezare getică, în care au apărut pe lângă materiale ceramice greceşti şi autohtone şi o monedă de argint histriană, din perioada de înflorire a cetăţii de pe malul lacului Sinoe.

Mai edificatoare pentru acest ţinut sunt izvoarele care vorbesc de stăpânirea şi continuitatea daco-romană în spaţiul Capidava - Stupina - Ulmetum - Dunăre - Topalu, zonă situată pe o porţiune a limesului dunărean, frontieră şi bastion al apărării împotriva barbarilor 12.

Fără a se organiza săpături sistematice, la Stupina, Dunărea şi Crucea s-au găsit în săpături ocazionale materiale ceramice, obiecte de metal şi monede, fapt care demonstrează o viaţă internă şi o participare activă la circuitul de valori materiale a acestor ţinuturi 13.

La Topalu, la 10 km de Stupina, la punctul numit „Stână Roşie” există un castellum deosebit de important din punct de vedere strategic, care făcea legătura cu castrul roman de la Ulmetum, prin Stupina şi cu cetatea Carsium (Hârşova).

Contopirea elementului getic băştinaş cu lumea romană, cu enclavele de colonişti traci, lasă să se întrevadă o persistenţă a elementului autohton prin statutul juridic în cadrul Imperiului.

Vizualizează imaginea mărită
Teritoriul cetăţii Capidava 14

Din punct de vedere arheologic, satele comunei Crucea au fost plasate pe teritoriul administrat de cetatea Capidava, territorium Capidavense, mărturia acestui fapt fiind numeroasele vestigii aparţinând mai multor aşezări cu caracter rural (vici) şi villae rusticae 14, cunoscute momentan doar pe cale epigrafică, acestea aparţinând veteranilor stabiliţi aici sau descendenţilor acestora.

Conform site-ului www.capidava.ro „prima dintre acestea se va fi aflat la Băltageşti, prezenţa sa fiind sugerată de un cippus funerar pus veteranului Caius Iulius Capito: D(is) M(anibus)/ C(aio) Iulio Ca-/ pitoni ex ses-/ q(uiplicario) vet(erano) vixit an-/ n(is) LXV milita-/vit ann(is) XXV/ hic situs est/ «Iuli»us Capi-/ «t»[o fil(ius)et h]er(es) e-/ [ius b(ene) m(erenti) p(osuit)]. Traducere: Zeilor Mani. Lui Caius Iulius Capito, fost sesquiplicarius, veteran, a trăit 65 ani, a luptat 25 ani; zace aici. Iulius Capito, fiu şi moştenitor, a pus (aceasta piatra de mormânt) celui ce a binemeritat”. Personajul nostru poartă, întâmplător, acelaşi nume cu C. Iulius Capito, conductor publici portorii Illyrici et ripae Thraciae (atestat la Oescus si Nicopolis ad Istrum).

Studiul documentelor în care se întâlneşte termenul de „princeps” a dus la concluzia că acesta apare pe inscripţii tocmai pentru ai deosebi pe indigenii romanizaţi de restul populaţiei 15. În acest sens, amintim inscripţia descoperită la Capidava, unde este vorba de Caius Iulius Quadratus, princeps loci si quinquennalis territorii Capidavensis 16. Deşi cu nume roman el era descendent din acei „princep”" băştinaşi.

Vizualizează imaginea mărită
Cippus funerar ridicat
în memoria lui C.I. Capito 14
Vizualizează imaginea mărită
Piatra funerară a
lui C. Iulius Quadratus 17
Vizualizează imaginea mărită
Împărăteasa Iulia Mammea
pandativ de aur cu camee 18

Viaţa va continua fără întrerupere pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare, deci implicit în zona de care ne ocupăm, unde s-au surprins, până în prezent straturi de cultură materială care merg până în secolele XII-XIII, inclusiv perioada de început a feudalismului, Capidava, Seimeni, Stupina şi Crucea consemnând, printre alte elemente arheologice şi locuinţe de tip bordei din perioada menţionată.

Semnificative sunt şi descoperirile de la Şiriu, unde au fost observate cu ocazia unor săpături pentru canalele de irigaţii, un cimitir feudal timpuriu 19. De aici au fost recoltate vase de tip borcan care serveau ca urne pentru incineraţii. Din această zonă, cel mai bine se poate observa continuitatea daco-romană. Au fost cercetate 150 de locuinţe bordei aparţinând românilor de aici, grăniceri ai frontierei bizantine de la Dunăre.

În anul 1957, la Capidava, a fost descoperit un ulcior a cărui parte superioară este ornamentată, prin incizie în pastă crudă, cu linii ondulate, înscriind în jurul calotei conturul unei cruci, ale cărei braţe, dispuse simetric în rozetă, au formă trapezoidală. Pe umărul ulciorului apare, în alfabetul grecesc, scris numele olarului, Petre, utilizat frecvent pe Valea Dunării, cel mai vechi atestat românesc al acestui nume.

Vizualizează imaginea mărită
Tipuri de bordeie descoperite la Capidava 20
Vizualizează imaginea mărită
Tipuri de bordeie descoperite la Capidava 20
Vizualizează imaginea mărită
Vasul de la Capidava 21

Istoria zonei se înscrie în coordonatele evolutive ale Dobrogei, în ansamblu, organizată, iniţial, ca provincie a Imperiului Bizantin, supusă în intervalul cuprins între secolele VII - XI, vicisitudinilor rezultate în urma migraţiilor triburilor bulgare şi pecenege. Ulterior pe teritoriul dintre Dunăre şi Mare, în secolele XI -XIII, forme incipiente de organizare statală românească, existenţa acestora suprapunându-se în parte peste marea invazie a tătarilor din secolul al XlII-lea.

Apogeul este atins în forma de stat feudal independent, în vremea despotului Dobrotici (1346-1386), ca după numai doi ani de la moartea acestuia, regiunea să intre în componenţa Ţării Româneşti, condusă de Mircea cel Bătrân.

Finalizarea cuceririi otomane a Dobrogei, în 1484, când şi Delta Dunării va intra în componenţa imperiului, marchează începutul a mai mult de patru secole de influenţă musulmană, caracterizată, atât prin impunerea, în teritoriu, a sistemului administrativ specific, cât şi prin relocarea, alături de autohtonii români, bulgari etc., a unor grupuri semnificative de populaţie de religie mahomedană.

Primul nucleu astfel atestat a fost un grup de tătari, provenit din hanatul Hoardei de Aur, care s-a stabilit în zona Isaccei 22.

Sunt urmaţi de un puternic aflux de turci oguzi, proveniţi din Balcani şi Anatolia, pentru ca, prin anii 1512 - 1514, izvoare istorice să amintească despre tătarii dobrogeni, aduşi din Crimeea.

Vizualizează imaginea mărită
Traseele migratoare pe
teritoriul României, sec IX-XIII 23
Vizualizează imaginea mărită
Dobrogea pe harta lui
Castelli Davignola, 1686 24
Vizualizează imaginea mărită
Dobrogea, harta Principati di
Moldavia i Valachia, 1782 25

O altă populaţie semnalată, în număr destul de mare în Dobrogea, deşi mult mai târziu este cea cercheză 26, de origine caucaziană, vorbitoare a limbii cu acelaşi nume. Din punct de vedere religios, aceştia sunt predominant musulmani, existând însă şi mici grupuri de creştini ortodocşi.

Mici populaţii de cerchezi au trăit în Dobrogea încă din sec. XVII- XVIII, însă numărul lor a crescut după 1864. Astfel, urmare războiului Ruso - Caucazian, circa 500.000 de caucazieni au fost nevoiţi sa-şi părăsească patria pentru a scăpa de subjugarea la care urmau să fie supuşi de administraţia rusă.

Refugiaţii s-au stabilit în Imperiul Otoman, aproximativ 200.000 de cerchezi fiind colonizaţi în Balcani, dintre care 10.000 în Dobrogea, fiind împroprietăriţi cu terenurile care le-au aparţinut bulgarilor şi găgăuzilor care au emigrat în sudul Basarabiei. Cele mai mari concentrări cercheze au fost în satele Slava Cercheza, Horia, Turda, Băltăgeşti, Subaşi, Ortachioi, Başchioi, Isaccea şi Mihai Bravu. Cerchezii au dovedit calităţi de meşteşugari, cinste şi corectitudine în afaceri.

Şederea cerchezilor în Dobrogea nu a fost însă de lungă durată, după revenirea Dobrogei la România, în 1878, populaţia cercheză împreună cu o parte a populaţiei de tătari au părăsit teritoriul pentru a se stabili in alte zone ale Imperiului Otoman. Exodul cerchezilor din Dobrogea a făcut parte din evacuarea generală a acestei populaţii din Peninsula Balcanică ca o consecinţă a jafurilor si abuzurilor comise de aceştia.

Vizualizează imaginea mărită
Harta etnografică
a Dobrogei, 1918 27

După războiul din 1877-1878 aproximativ 40.000 de cerchezi şi tătari, a căror principală ocupaţie era oieritul, au părăsit Dobrogea exodul lor conducând, în această zonă, la scăderea efectivului de ovine de la 2 milioane la 500.000.

În ceea ce priveşte populaţia românească, în Dobrogea, aceasta a fost atestată din cele mai vechi timpuri, menţinută prin prezenţa românilor vechi, băştinaşi, care reprezintă aici elementul de permanenţă şi continuitate, numiţi „dicieni” 28, pentru a păstra ultima amintire a vechii mitropolii de la Vicina-Dicina, dar li se mai spune şi „români vechi” şi mai ales „turcuieni” sau „turcomani”, ceea ce vrea să însemne că sunt aici încă de pe vremea turcilor şi de mai înainte. Populaţia românească autohtonă s-a amestecat ulterior cu munteni, veniţi pe la anul 1300, apoi moldoveni în jurul anului 1375 şi în final, transilvăneni pe la 1400 29.

Încadrarea teritoriului dobrogean în sistemul administrativ al Imperiului Otoman nu a fost de natură a altera caracterul naţional, limba, obiceiurile şi îndeletnicirile tradiţionale ale populaţiei româneşti, păstrarea legăturilor acesteia cu conaţionalii de peste Dunăre fiind favorizată şi de factorii naturali prielnici care au permis traversarea facilă a fluviului, de pe un mal pe celălalt. 30


Transhumanţa este un fenomen frecvent în viaţa păstorească, fiind întâlnit pretutindeni în diferite epoci istorice. Fenomenul este caracteristic popoarelor stabile, iar la români acesta există de veacuri şi s-a continuat indiferent de împrejurări, semn al stadiului de civilizaţie avansat al poporului nostru.

Afirmaţia (făcută de unii istorici maghiari) conform căreia românii ar fi fost păstori nomazi se bazează, în primul rând, pe confuzia între transhumanţă şi nomadism: transhumanţa este plecarea dintr-un loc unde turmele au vărat, înaltul adăpostit, unde ele iernează, şi ea a fost practicată, de-a lungul veacurilor, de ciobanii din Munţii Transilvaniei în bălţile Dunării şi în Dobrogea. Ei îi datorăm, în parte, unitatea graiului. 30

Fenomenul transhumanţei aparţine prin excelenţă mocanilor transilvăneni şi a fost determinat de insuficienţa păşunilor şi a nutreţului de care dispuneau faţă de bogăţia vitelor pe care le posedau, practicându-se abia cu începere din secolele XIII-XIV, treptat intensificându-se şi lărgindu-şi aria, astfel că, în lunca şi bălţile Dunării ea capătă un caracter sistematic abia în secolele XVI-XVII.

Perioada cea mai înfloritoare a păstoritului mocanilor în Dobrogea a fost intre 1830-1854, despre transhumanţă în aceste părţi amintind şi Ion Ionescu de la Brad, în lucrarea sa, Excursion agricole dans la plaine de la Dobrodja, publicată în anul 1850.

In Dobrogea de nord (judeţele Constanţa si Tulcea) păstoritul mocanilor continuă încă mult timp, după anul 1854, dar fenomenul este îngrădit treptat şi, inevitabil, de dezvoltarea tot mai puternică a agriculturii, astfel că, conform unor aprecieri, la 1878, transhumanţa mocanilor din Dobrogea, în trăsăturile ei clasice ia sfârşit. După revenirea Dobrogei la România, prin legislaţia adoptată de statul român, respectiv Legea pentru organizarea Dobrogei din martie 1880 şi Legea agrară din 1882, se stabilesc aici numeroşi români din Transilvania, care vor îmbina păstoritul cu agricultura, procesul căpătând un caracter general după anul 1882. 30


Surse:
1 - MPRO SYSTEMS S.R.L., Crucea 2016
2 - Bitoleanu I., Rădulescu A., „Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare", Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.204
3 - www.scritube.com/geografie (prelucrare)
4 - Horia, C.M., „Istoria României în date", Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.14
5 - Horia, C.M., op.cit. p.18
6 - Tucidide II 96, după Fontes, I, p.77
7 - după prof. Marinescu Didina, „Băltăgeşti, pitorescul sacru de-a lungul vremii", Ed. Media Responsive SRL Constanţa, 2014, p. 70
8 - Alexandescu, A.D., Statui traco-scitice în Dobrogea, în SCIV, 9,1958,2 p.291
9 - Talmaţchi, Gabriel, „Elemente ale simbolistica autohtone reflectate în iconografia monetărîilor vest-pontice dobrogene în epoca autonomă", în volumul „Relaţii interetnice în spaţiul românesc. Populaţii şi grupuri etnice". pag.24, arheologie.ulbsibiu.ro
10 - Georgescu M., „Alte aşezări băştinaşe din perioada preromană în zona Capidava", în Pontica XII, p.137
11 - Horia, C.M.„ op.cit., p.20
12 - Georgescu M., op.cit. p.182
13 - Georgescu M., op.cit. p.191
14 - www.capidava.ro, Territorium Capidavense
15 - Scorpon C., „Aspecte ale continuităţii şi romanizării băştinaşilor din Dobrogea”, în Pontica III, p.149
16 - Popescu E., „Aspecte ale romanizării în studii clasice", 1967, p.184
17- www.capidava.ro, Toponimul Capidava - Capidava. Atestări literare şi epigrafice
18 - Iorga, N. „Istoria românilor, voi. II, Oamenii pământului”, p.298, ed.II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992 şi Zaharia COVACEF, Consideraţii asupra unor articole de podoabă descoperite la Capidava, pag.476
19 - Informaţii de la prof. Muzeograf M. Cheluţă
20 - www.capidava.ro, Publicaţii - Bordeiul medio-bizantin de la Capidava şi rolul său în viaţa familiilor de stratiotai
21 - hartacomorii.blogspot.ro
22 - www.infodobrogea.ro, Tatarii din Dobrogea
23 - De la Asybaris (talk)additional editing: Miehs (talk) - Ovidiu Drimba - Istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987, vol.2, pag.354, CC BY-SA 3.0, commons.wikimedia.org
24 - www.geo-spatial.org, Romulus Seișanu, Dobrogea. Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță Monografică. Studii și documente. Ed. Ziarului Universul, 1928, pg. 25
25 - De la G. Pittori, 1782, since the geographer Giovanni Antonio Rizzi Zannoni - Antiques - Venezzia, Domeniu public, commons.wikimedia.org, Fişier original (6704x5100px, 300dpi, 5.744KB)
26 - www.infodobrogea.ro, Cerchezii din Dobrogea
27 - By O.Tafrale (1876-1937). Scan made by Olahus [Public domain], via Wikimedia Commons, commons.wikimedia.org, Carte etnographique de la Dobroudja, Trafalii O., 1913
28 - Vâlsan, George, Graiul românesc, I (1927), m.7, p.142
29 - Abăseacă, Maria, p.47, apud G.C. Giurescu
30 - www.infodobrogea.ro., Duciu Doina, „Dobrogea şi transhumanţa transilvană", partea I şi II